Noa Yekutieli Explorează Tensiunea și Contradicția în Expoziția sa ‘Intimitatea Distanței’
Noua mamă Noa Yekutieli pune această întrebare printre multe altele în cea mai recentă expoziție a sa The Intimacy of Distance, aflată acum la Hannah Traore Gallery în New York City. Artista de mixed media își concentrează practica pe explorarea tensiunii și contradicției, căutând sens în fricțiune și armonie în concepte care se ciocnesc. Această viziune asupra lumii a fost modelată în mare parte de creșterea multiculturală a lui Yekutieli ca japonezo-israeliană, născută în California și crescută în Tel Aviv. După ce a devenit recent mamă, punctul ei de vedere artistic a dezvoltat o altă dimensiune, toate aceste idei amestecându-se în The Intimacy of Distance în lucrări compuse din hârtie tăiată, lemn tăiat manual și textile găsite.
Backgroundul Artistic
Care este backgroundul tău artistic? Poți oferi un rezumat scurt al călătoriei tale până unde ești astăzi?
M-am născut în Fountain Valley dintr-o mamă japoneză și un tată israelian. M-am mutat la Tel Aviv când eram mică, fără să fi vizitat vreodată înainte sau să cunosc limba, ceea ce a modelat profund modul în care percep lumea. Aceasta mi-a crescut sensibilitatea la comunicarea non-verbală ca o modalitate de a înțelege mediul înconjurător, ducându-mă în cele din urmă să fac artă. Crescând în complexitatea realității conflictului israeliano-palestinian, meșteșugul a devenit o ieșire terapeutică pentru a procesa intensitatea și greutatea mediului meu.
Ca artist autodidact, m-am simțit adesea că comunicarea lingvistică—mai ales când purta tonuri agresive, militante și masculine în jurul subiectelor politice—tinde să creeze mai mult conflict decât să permită empatia. Această lipsă de spațiu pentru un dialog nuanțat m-a dus să caut un limbaj alternativ—unul pe care l-am găsit în meșteșugul meditativ al tăierii manuale a hârtiei, care îmi oferă un spațiu pentru a procesa, a reflecta și a dezvălui atât tipare distrugătoare colective, cât și personale.
Lucrările din Expoziție
Lucrările din această expoziție sunt realizate din hârtie neagră tăiată manual, lemn tăiat manual și textile găsite—fiecare material având propria greutate simbolică și fizică. Procesul manual de tăiere a hârtiei, rădăcinat în moștenirea mea japoneză și evreiască, examinează tipare de distrugere umană. Lemnul, în contrast, conține organic tipare formate de natură. Această juxtapunere între natură și distrugere ridică o întrebare fundamentală: Aceste cicluri violente sunt moștenite în mod natural în noi sau conceptul de “natura lucrurilor” creează o acceptare pasivă a războiului ca soluție pentru conflict și narațiuni opuse?
Apoi, textilele introduc o altă conversație—sunt colorate, moi și flexibile, absorbând și acoperind ca o piele întinsă peste structuri rigide din lemn. Ele evocă domesticitatea și memoria, contrastând cu distrugerea încorporată în imaginile tăiate din hârtie.
Conceptul de Ma
Poți împărtăși mai multe despre termenul japonez Ma (間), și cum complexitățile sale se reflectă în expoziție?
Tiparele din tăieturile de hârtie sunt derivate din imagini fotojurnalistice ale distrugerii—în special din războiul din Gaza. Ca israelian, simt o responsabilitate de a examina îndeaproape consecințele acțiunilor noastre, care sunt adesea intenționat ascunse de noi. Golurile pe care le tai în hârtie simbolizează aceste puncte oarbe—ștergerea a ceea ce alegem să nu vedem. În unele lucrări, imaginile distrugerii devin un model abstract care apare pe îmbrăcămintea personajelor, purtate aproape neobservat dintr-un loc în altul, dintr-o istorie în alta, dintr-o generație în alta.
Ma (間) este un termen japonez care reprezintă spațiul dintre două obiecte, dar nu este un spațiu pasiv; este un spațiu activ care deține posibilitate. În timp ce lucram la această expoziție, m-am gândit mult la granițe—între mine ca mamă și mine ca artist, între narațiunile de acasă și pământ. Acestea sunt ambele puncte potențiale de frecare. Totuși, deși lucrările sunt pline de granițe și elemente separate adunate împreună, aleg să văd aceste spații nu ca diviziuni, ci ca puncte de întâlnire—un întreg fracturat.
Am explorat posibilitatea de a vedea spațiul dintre lucruri ca ceva care conectează mai degrabă decât divide. Prin spațiile negative din lucrări—atât în tăieturile de hârtie, cât și în formele de lemn—explorez ce ne leagă împreună și ce ne separă. Mă întreb dacă o graniță definită în mod clar creează paradoxal un spațiu pentru a reconcilia o limită comună mai degrabă decât diviziune. Petrecând ore în studio tăind hârtie—creând prin subtracție—imaginea apare din ceea ce lipsește mai degrabă decât din ceea ce este prezent. Acest proces reflectă modul în care trauma, care adesea rămâne nevăzută, poate deveni înrădăcinată și ciclică—cum tiparele de violență din trecut formează inconștient tiparul actual de violență.